O ceață, niște cârnați și o piatră din Egipt

(sau cum am adus stelele în Azuga fără să ne pierdem bocancii)

Weekendul acesta am fost la munte.
Nu „la munte” din acela cu poze perfecte și vârf bifat, ci la munte din ăla cu ceață, soare care apare din senin, grup dezlânat și cârnați mâncați strategic.

Am mers în Azuga – Baiul Mare, împreună cu Jasmine (O Stea Fetita Mare, frumoasă, roz, dulce, cu puf și cu sclipici, moale , luminoasă, deșteaptă și adorabilă, cu aripi albe si frumoase. Într-un cuvânt: un copil de cristal.)

• dispare,
• reapare,
• fuge la mami sa ii spuna „te iubesc”,
• apoi fuge înapoi la mine să mai ancoreze niște coduri.

Piatra, steaua și cârnații

Cu noi a fost și o piatră albastră: Lapis Lazuli.
Primita ca dar înainte de plecare, exact în ziua în care, din cărțile oracol ale lui Isis, a ieșit la suprafață cartea ei.
Iar în acel moment mi-am amintit — nu cu surpriză, ci cu un soi de recunoaștere — că aveam deja un Lapis Lazuli la mine, luat fără un motiv clar, dar purtat ca și cum știuse dinainte unde urma să ajungă.

Coincidențele nu sunt altceva decât momentele în care universul nu mai șoptește, ci îți pune adevărul direct în palmă.

Telecabina nu merge. Perfect.

Cum telecabina nu mergea, am plecat pe jos, pe pârtie, cu un grup… interesant.
Un grup din acela care:

• vrea să ajungă primul,
• fuge ca la maraton,
• și uită complet că muntele nu e pistă de atletism.

Spoiler:
N-au ajuns nici ei.
S-au împotmolit frumos.
Universul are simțul umorului.

Noi?
Noi ne-am jucat cu zăpada.
Eu și Jasmine , cu obrajii roșii și bocanci prea mari pentru stele.

Era ceață. Apoi soare. Apoi iar ceață.
Și tot așa, ca o respirație —
ca și cum Isis și Nephthys mergeau cu noi,
ducându-ne când prin umbră, când afară, în lumină,
ieșind din când în când doar cât să împământăm câte ceva,
apoi intrând din nou în vălul lor.

Steaua Mare nu stă pe sol

Când ieșea soarele — hop, apărea și Steaua Mare.
Nu stătea pe pământ.
Era pe pietricele, pe margini, pe unde „se simțea mai bine”.

În poze:

• ori radiază,
• ori se învârte.

Știu deja: când se învârte, ancorează ceva.
Nu mă întreba ce.
Știe ea.

Soarele avea raze albastre.
Exact ca Lapis Lazuli.
Exact atunci când piatra era în buzunar.

Cu câteva zile înainte de excursie, Jasmine mi-a spus că îi este frică de frig.
Nu de munte.
Nu de drum.
Doar de frig.

A purtat frica asta liniștită, ca pe un gând mic,
iar când am ajuns afară, am observat ceva:
nu stătea direct pe pământ.

La munte, deși aveam geacă și pulover, frigul tot o prindea.
Se așeza pe pietricele, pe margini, pe locuri „între”,
de parcă știa exact cum să nu lase frigul să urce în ea.

Când ieșea soarele, apărea și ea,
iar când ceața cobora, se retrăgea puțin —
nu ca să fugă,
ci ca să se păstreze caldă.

Preotesele, Lilith și tanti de 66 de ani

La coborâre, am intrat în pădure.
Și odată cu pădurea, a venit o energie veche, densă, profundă.
Lilith. Isis. Nephtys, ca niște amintiri care se întorc acasă.

Am rămas în spate:

• eu, Jasmine
• o doamnă de 66 de ani,
• și cârnații nostri.

Ea abia mai putea.
Eu mâncam.
Echilibru perfect.

Genunchiul stâng mă durea.
Jasmine m-a încurajat să merg mai departe.
La un moment dat mi-a spus să pun mâna pe piept și să mă conectez la ea.

Am făcut asta.
Și am mers.

Am întâlnit și o femeie foarte supărată că în horoscopul ei apare Lilith și „sigur e ceva rău”.
Am stat de vorbă.
Despre Lilith.
Despre preotese.
Despre umbre care nu sunt de speriat.

A doua zi m-a adăugat în agendă.
Pentru că vede cobre peste tot și nu mai știe ce să creadă.

Universul, subtil ca un bocanc în noroi, mi-a spus din nou:
da, despre asta trebuie să vorbesc.

Salamandra și confirmările

Am întâlnit o salamandră.
Pentru cine știe, știe.

La final

Nu am ajuns pe vârf.
Dar am trecut prin:

• ceață,
• soare,
• alte vieți,
• și ne-am întors mai întregi.

Muntele știe să dea coduri de pământ.
Copiii de cristal știu să le înscrie.
Eu?
Eu car cârnații, țin piatra și mai scriu câte o poveste.